Geniul

Ești măcinat de întrebări la care nu poți găsi răspunsuri. Cel puțin nu unele care să te mulțumească. Și de ce te macină? De ce te schingiuesc aceste întrebări? Din simplitate. Din cauza unor motive pe care Tu le înțelegi, dar nu le accepți nicidecum. Sau mai degrabă nu-ți poți imagina existența, simpla existență acceptând acele motive și renunțând la întrebările tale care, probabil, te vor măcina pentru eternitate. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva din cauza întrebărilor tale, din cauza incapacității tale de a accepta nu cumva devii mai prost. Sau dacă nu cumva ești doar un alt nebun care încă nu a ajuns la acel punct în care înțelege pura lui existență născută din nimic.

Nu poți spune că nu ai încercat. Nu! Tu ai încercat să înțelegi totul, chiar și viața. Dar nu ai reușit să ajungi la un răspuns destul de satisfăcător și ai renunțat la a mai încerca. Într-o lume aproape     ai reușit. Dar nu în asta. În asta ai fost la mare depărtate de a înțelege totul, ba chiar ai fost la o infinitate distanță. Chiar și așa, fiind la infiniăți distanță, fiind la milenii lumină de obiectivele tale ai ajuns la un punct în care poți simula perfect comportamentul unui adaptat. Fiecare acțiune pe care o faci în lume o execuți perfect, aproape convingându-te și pe tine uneori că te-ai adaptat. Dar undeva adânc, în sufletul tău știi că doar simulezi, faci lucrurile pentru că așa ar trebui ele făcute, nu pentru că așa crezi Tu. Oricum, nimeni nu te suspectează. Nimeni nu realizează. Nimic. Pentru ei ești doar o altă ființă normală, adaptată.

Tinzând spre ființa perfectă, dar nedorind să schimbi natura ta umană încerci să îți păstrezi inteligența la cote cât mai mici. De ce? Pentru a reuși să atingi perfecțiunea din instinct nemodificându-ți personalitatea. Pentru că Tu crezi că ea e ceea ce te formează pe tine ca persoană, iar dacă o pierzi cu siguranță nu vei mai exista. Și așa ajungi să ai probleme asupra meta-înțelegerii lumii. Chiar natura ta umană te oprește din a înțelege lumea și încercarea de a înțelege lumea te oprește din a fi cât mai uman. Ești într-o dilemă. Din dilema ta s-au născut motivele existenței tale, și motivele pe care Tu refuzi să le accepți. Toate. E posibil ca din dilema ta să fi luat naștere lumea ce te înconjoară. Lumea accea simplă pe care când o vezi îți spui în gând: „Simplitatea Ta mă uimește! Nu o înțeleg! Deloc! Nimic nu înțeleg! Cum poți fi atât de ignorant? De neștiutor? De simplu în luarea deciziilor? Mă uimești! Și totuși te respect și invidiez! Exiști în lumea asta mult mai bine ca mine”.

Încercând, invidiind, respectând ai ajuns să înțelegi un pic. Doar atât cât să poți simula. Iar de acolo începi să joci jocuri psihologice ce te uimesc până și pe tine, ce ușor încep să te transforme în alt om. Sau în altceva. Alt tip de ființă. Una semi-moartă. Exiști! O ființă semi-umană, aproape moartă, dar în același timp, poate, cea mai vie de pe planetă. De acum devii sigur! Ești Tu! Existența pe care nimeni și nimic nu va cuteza vreodată să o înțeleagă, nici măcar Dumnezeu. Cu sinceritate ești mulțumit! De ce? Pentru că nu ești nici om, nici vreun fel de zeu, nici vreun fel de existență fără suflet. Ești doar o hibridare a lor, o combinație mintală a tuturor. Acum că știi ce ești te întrebi: ești ca toți ceilalți sau nu?, normal sau geniu? pierdut singur sau în grup?…

Îți vor înceta vreodată întrebările?

Sursă foto: pexels.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: