Omul. De la rai la Hades

Cât de dese sunt acele momente de melancolie în care ne lăsăm purtați de gânduri și de imaginație? Analizăm trecutul, ne certăm pentru  deciziile luate și ne promitem că în viitor nu vom mai face aceleași greșeli, dar totuși, nu ne gândim niciodată la prezent și la faptul că Acum trăim, Acum simțim și ne croim un țel. Noi, oamenii nu suntem altceva decât niște proiecții ale unor personalități, dorințe și scopuri pe care le creăm din situații, din momente, din emoții și trăiri și care, fără să realizăm, pătrund în interiorul nostru și își plantează rădăcinile. Suntem creații ale binelui și ale răului. Suntem ușor de influențat, de rănit și, totuși, chiar dacă devenim conștienți de aceste aspecte, continuăm să ne lăsăm afectați și chiar să permitem demonilor din noi să se dezlănțuie asupra altora și, cel mai rău, asupra propriei ființe.

Avem o minte și un suflet curat, ce se naște dintr-un diamant neșlefuit, dar pur, de o sclipire ce nu mai există în lume, ce poate ajunge să crească într-un palat de cleștar sau o grotă abandonată și izolată ce permite în unele momente, oricui, o găsește să pătrundă…

Suntem subțiri ca o coală de hârtie și transparenți ca apa. Ne găsim ca a fi neputincioși în încercarea de a-i mulțumi pe unii ce ne percep cu răutate și văd doar defectele din noi. Ne lăsăm prădați de tristețe și de melancolie, lăsăm lumina din sufletul nostru să slăbească în intensitate de fiecare dată când cineva ne supără în loc să realizăm că suntem ceea ce gândim, că propria noastră minte ne manipulează și ne distruge încet, încet, atât timp cât îi permitem.

Trebuie însă să reținem un lucru: înainte să-i analizăm și să-i judecăm pe alții, este necesar  să purtăm o discuție deschisă cu propriile inimi și gânduri și să vedem ce lipsește, ce e de completat și de apreciat, păstrat, de neschimbat, și în final, să umplem golurile.

Cu toții ducem aceste lupte, cu toții avem un alter-ego, o a doua entitate ce trăiește în interiorul nostru. Fie ea pozitivă sau negativă, în cele mai neașteptate momente se afișează la suprafață, arătând că și cel mai calm și blând om are demonii săi, dar și cel mai dur și dificil are bunătate în inima, undeva, oricât de ascunsă ar fi.  Acestea în final, ajung la suprafață și uneori preiau controlul situației. De aceea, mulți dintre noi suntem atât de mânioși sau răi câteodată, deoarece adunăm toată tristețea, toate lipsurile, lăsându-le să crească într-o a două personalitate, ce caută recunoaștere, respect, realizare, sau din contra: răzbunare.

Așadar, tot ce rămâne de făcut este să ne ascultăm și să ne analizăm sincer, să vedem ce lipsește. Să găsim pacea interioară și apoi, totul va veni de la sine. Când soarele din inimile noastre va răsări, razele sale cele mai calde, cele mai luminoase și cele mai pure se vor ivi, oglindindu-se chiar și în exterior, în vorbe, în fapte și cel mai important, în zâmbete.

Sursă foto: pexels.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: