Nicăieri

E o noapte rece și clădirile par pustii. Luminile sunt stinse peste tot. Nici urmă de om și nici nu va fi pentru ceva vreme. Ziua e la fel. Doar că atunci poți observa clădirile galbene care te privesc înapoi, la fel de goale ca tine, la fel de plânse, la fel de speriate. Le privești puternic, în gol, alternezi. Nimic nu se schimbă. Acoperișul roșu e tot acolo. Burlanele la fel de roșii cad la fel peste pereții galbeni până la pământ unde se curbează un pic și se opresc. Ferestrele tot acolo, tot acoperite de perdele și draperii, tot nemișcate. Nimic. Nici țipenie de nimeni. De nimic. Nici măcar câinele vagabont cu trei picioare care mai trecea rătăcit pe sub fereastra ta care e singura deschisă. Nici motanul care se plimba țanțoș trecând pe sub același geam uneori gudurându-se de câinele rănit.

Analizezi. Fiecare punct de întunceric. Fiecare sunet pe care îl auzi. Dar sunt din ce în ce mai rare sunetele, iar întunericul din ce în ce mai profund. Se așterne ușor peste tot orașul și acoperă fiecare lumină a fiecărui hotel, acoperă tot. Îți acoperă și casa. Da! Casa ta! E parte a unei clădiri, parte a orașului. Ești prins în oraș, în tăciunele nopții, la fel ca toți ceilalți, la fel ca toată umanitatea. Da! Ca toată umanitatea ce acum se zbate să doboare nimicul. Colosul! 

Privești în continuare și nimic nu se schimbă. De ore bune. Totul e la fel. Nemișcat. Nimeni și nimic. Gol. Rupt de lume. Nici măcar perdeaua roșie de la etajul 3 nu mai transmite vreo emoție. Nici amărâta de pungă care e purtată de colo – colo de vânt nu emană nici un fel de emoție. Nimic nici în atitudinea mea. Nimic schimbat nicăieri. Clădirile rămân la fel, ferestrele la fel, burlanele la fel, perdelele la fel, chiar și oamenii, la fel. Nicăieri.  Punga nici nu foșnește, doar zboară uneori și atinge ușor șoseaua proaspăt dezinfectată. E liniște de mormânt. Dar și mormântul e gol. E nicăieri.

Zgomotul te omoară, dar nu poți să mori, nu poți simți durere. Nu poți simți nimic. Doar nimic. Totul e nicăieri. Un peisaj de nicăieri îți văd ochii. Clădiri de nicăieri, oameni absenți, poate nicăieri. Doar Tu! În centrul acelui peisaj unde nu merge nici câinele, nu e nici pisica, nu mai zboară nici punga și nu mai e nimic. Nici perdeaua roșie. Pentru că dacă nu simți nimic, ea doar nu e. Aici e nicăieri?

Sursă foto: pexels.com

Tagged with: