Frânturi din viața unui om

– povestit către autor de un anonim acum ceva ani –

Amintiri din timpul războiului

 Îmi amintesc că  eram elev la şcoala din sat şi din cauza greutăţilor mergeam la şcoală desculţ, ȋmbrăcaţi ȋn nişte cămăşi largi. Învăţătorul ne scotea ȋn pauză, ȋnchidea uşa, iar dacă găsea mancare  ȋn gentile copiilor o lua pentru a avea el ce mânca.

Alt lucru pe care mi-l amintesc e că tata a fost pe front, nu imi amintesc data, dar ȋntr-o zi mama a primit o scrisoare prin care era ȋnştiinţată că tata a fost rănit pe front. După vreo trei, patru luni a fost adus la un spital din Iaşi după ce fusese operat la mană, iar mama s-a dus la el cu turte pe plită şi miez de nucă prăjită.

Tot ȋn timpul războiului, deoarece linia frontului trecea prin sat am plecat ȋn refugiu mai multe familii din sat ȋn pădure la Schitu-Duca. Oamenii şi-au ȋncărcat lucrurile ȋn care cu boi, dar pe drum s-au ȋntalnit cu soldaţi ruşi care le-au luat toate lucrurile lăsandu-i doar cu hainele de pe ei.În pădure, ţin minte că toţi copiii ne-am ȋmbolnăvit de vărsat de vant şi ne-am făcut bine după ce ne-am uns  cu smantană adusă de o localnică. La ȋntoarcere drumul pe care mergeam era pline de mine care explodau.La finalul războiului țin minte că am fost cu şcoala pe o vale spre Prut de unde am strans ȋntr-o căruţă rămăşiţe ale soldaţilor morţi pe front.

După război

În anul următor, din cauza secetei a venit foametea ȋn Moldova. La un moment dat s-a auzit că părinţii care vor ȋşi pot trimite copiii la C.A.R.S., nu ştiu nici acum ce ȋnseamnă,  pentru a fi duşi ȋn altă parte a ţării pentru că acasă nu era ce manca. Printre acei copii m-am numărat şi eu ȋmpreună cu sora mea Maria. Am fost duşi ȋntai la Iaşi unde am stat cateva zile, timp ȋn care ne-au spălat și ne-au schimbat hainele. Apoi am plecat cu trenul la Sibiu, unde am fost duşi la o fabrică de ciorapi Acolo femeile ȋşi alegeau unul sau mai mulţi copii pentru a-i lua acasă. Acolo am stat cateva luni…

În timpul comunismului

Eram ȋn al II-lea an de ȋnvăţămant ca ȋnvăţător la şcoala Movileni din comuna Vadu Moldovei, judeţul Suceava, pe atunci raionul Fălticeni. Am fost captat ȋn echipele care ȋncepuseră să facă colectivizarea.

Satul  Movileni era un sat mic cu oameni săraci care nu aveau prea multe lucruri de pierdut. De aceea au semnat cu uşurinţă hârtiile pentru a li se lua pămantul. În aproximativ o lună de zile tot satul a fost colectivizat, iar la raion am fost premiat şi am primit o medalie pentru asta.

Apoi am fost trimis ȋn satul Ciumuleşti unde oamenii având mai multă avere se ascundeau pentru a nu se ȋnscrie ȋn colectiv. Stăteam ȋmpreună cu „tovarăşii” de la centru şi urmăream dacă iese fum pe coşuri, asta ȋnsemna că erau acasă şi atunci băteam ȋn uşă pană ni se deschidea. Dacă refuzam probabil că ar fi fost ȋn joc cariera mea de cadru didactic sau chiar libertatea.

Prima parte, pană ȋn anii `80 viaţa a fost bună, oamenii aveau locuri de muncă, case, aveau cele necesare traiului, singura problemă era faptul că nu aveai voie să critici sistemul, nu aveai voie  la opinie. Cei care erau numiţi ȋn funcţii de conducere erau obligaţi să se  ȋscrie ȋn P.C.R. şi să se supună analizei acestuia.În partea a II-a , din momentul ȋn care tovarăşul Nicolae Ceauşescu a anunţat că trebuie să ne plătim datoria externă viaţa a devenit grea spre foarte grea, au fost acele raţii de alimente, painea era la cartelă, alimentele lipseau cu desăvârşire, ţăranii nu aveau voie să-şi sacrifice propriile animale şi trebuiau să le dea la contract.

Sursă foto: pexels.com

Tagged with: