Poveste de izolare

„Izolare, un termen cu care suntem deja, cu toții obișnuiți de ceva vreme”, povestește Ana într-un text scris doar pentru a-i face pe plac unui prieten. Ai spune că ai făcut cu mâna libertății  și totuși, eu nu m-am simțit niciodată mai liberă. Bazaconii?!!??  Pentru mine nu…. am să va spun și de ce. De luni bune alerg într-o parte și în altă, încerc să mă descurc cu toate și mai presus de orice, să trăiesc în prezent. Nu este atât de ușor să faci asta, când activitățile tale principale dintr-o zi sunt formate din particularități care ajută la alcătuirea unui viitor mai bun: te trezești și mergi la muncă să “câștigi o pâine” că să ai din ce trăi și luna viitoare,  petreci opt ore și înghiți anumite prostii gândindu-te că va veni o clipă mai bună, termini programul,  mergi acasă, mănânci și te culci devreme ca să ai mâine energie mai multă la lucru. Poate cumva vei face ceva mai bine! Sună cunoscut?…

Pentru mine nu a fost în totalitate așa pentru că am încercat mereu să mă bucur de fiecare moment, și totuși..parcă n-a fost îndeajuns. Am adunat ceva negativitate din simplul fapt că nu mai aveam timp de mine și de gândurile mele. Nu îmi permiteam să mă găsesc reflectând la dorințele mele, la ce mă face fericită, la clipa de acum, cel puțin nu așa cum aș fi vrut. Hobby-urile deveniseră un lux întrucât mă simțeam vinovată numai gândindu-mă la ele. „Cum aș putea să mă ocup de bunăstarea mea când am atâtea de făcut?”, își spunea Ana în mintea ei în fiecare seară. Deviza mea era “punct și de la capăt”. Ai zice că sună frumos, ca unul dintre citatele acelea motivaționale, dar probabil depinde de percepție…

Cum a început pentru mine izolarea? A durat puțin până ce mintea mea a realizat că nu e o vacanță ce avea să se termine repede… Restricțiile m-au făcut să-mi dau seama că e ceva mult mai serios. Știu! Ce poate fi mai serios decât virusul în sine în acest context? Totuși, în primele zile ne-a fost probabil tuturor ușor. Okay, poate doar mie! Nu judecați prea aspru … Abia după ce a trecut o perioada am revenit cu picioarele pe pământ. “Lucrurile stau în felul următor, e momentul să lucrez la mine, la sănătatea mea mintală, la sufletul meu”, s-a calmat Ana în mintea ei.

 Am început să îmi acord mai multă atenție, să citesc, să observ oamenii din jurul meu. Știu că sună clișeic, dar e adevărat. Gândiți-va puțin și numărați persoanele care încă țin legătura cu voi zilele astea. Sunt aceleași care erau în jurul vostru și înainte? Ce ne oprește să fim noi, să ne exprimăm gândurile și sentimentele față de ceilalți? Spun doar că, poate, ar trebui să deschidem  mai bine ochii și sa vedem ce e în jur. Poate că ceea ce ne dorim a fost mereu acolo și nu am avut ochi pentru asta. Mă refer la mai multe aspecte însă acum depinde de voi cum doriți să interpretați asta. Poate odată cu izolarea am reușit să eliminăm legături toxice sau să întărim prietenii frumoase… îndrum doar să vă uitați în jurul vostru…

După câteva săptămâni deja mă obișnuisem și îmi formasem tabieturi noi, de izolare. Dimineața începea cu o cafea amară. Continuam apoi cu puțină ordine prin casă. Nu  vreau să omit că mă învârt mereu cu căștile în ureche, pentru că muzica mă face cea mai fericită și mă scoate din toanele mele. Am învățat să privesc pe geam și să mă bucur de soare, de aerul curat și de liniștea de afară. Asftel mi-am făcut și ordine în gânduri, am reușit să pun totul cap la cap și am descoperit încă o dată sau mai bine mi-am confirmat că toate se întâmplă cu un scop. Zilele astea sunt liniștită chiar dacă încă mai am momente în care îmi mai bruiază câte ceva, cineva zona mea de comoditate.

Sursă foto: pexels.com