Fantasmă

„Sunt între patru pereți albi și nu mă pot hotărî dacă sunt trist sau fericit. Nu simt nimic și nici nu vreau să simt.”, îmi povestește o fantasmă în timp ce-mi trece prin fața ochilor cu un trup fumuriu, aproape alb, și-o față ce-mi pare cunoscută. Nu știu de ce îmi vorbește și nici de ce înțeleg cuvintele plăsmuiri imaginației mele, dar nu contează, a trecut prea mult timp de când nu m-am mai lăsat purtat de val spre tărâmul viselor și nu am mai simțit bucuria de a visa cu ochii deschiși. Mă las purtat de val și privesc spre ochii fantasmei. Albaștri. Goi.

„Îmi țineți companie de ceva timp și nu pare să vă opriți, poate chiar o să fiți ca mine în ceva timp”, se-aude din nou, însă nu mai văd nimic. Aprind un bec și-ntreb în gând, „oare de ce-o crede asta?”. Un răspuns de-aude imediat care mă duce cu gândul la telepatie. Însă mi-e frică să mai gândesc. Se-aude. Vocea continuă să vorbească și să-mi răspundă la fiecare gând, la fiecare cuvânt rostit de mintea mea căreia acum îi e frică. Se-obligă să amorțească. E un gol negru în mine și nu mai simt nimic. De frică. Orice-aș spune, fantasma știe, orice-aș gândi, fantasma-mi vorbește. Și nu se-ascunde, și nu se teme. Ba chiar uneori se-arată. De tot. Cu ochii ei albaștri, cu părul dipărând în vârfuri, cu fumul dispărând, cu lanțurile pocnind la-nchieturi, șoptindu-mi vorbe fără sens.

Simt cum disper și cum fantasma moare. Parcă nu vreau să se stingă-n întuneric. Mai rămâne doar zumzetul lanțurilor, doar o urmă a ochilor albaștri și un glas amar în urmă, ca un țipet „Mă trage-napoi!”, și-o ultimă suflare. Nu mai simt nimic în jur, nu mai văd nimic. Nici sentiment de frică, nici moarte, nici mireasma nopții goale. Nici glasul rece, nici gheața respirației. Nu mai e nimic. Acum e normal. Totul la normalul amorțit. La fel de gol și vag. Acum nimic nu are sens căci nici amintirea nu mai e la fel de clară. Mintea nu-mi mai este simplă. Bântuită. Bântuită de fantasma ce nu va dispărea niciodată și se va pierde-n amintiri normale, goale, fără de folos, chiar inutile.  Și nu mai vreau să simt, căci cu fiecare emoție se pierde, tot. Fantasma nu mai e…

Sursă foto: pexels.com